Sunt stele...
sau...ochii prin care ma privesti...
In ziua in care imi treceam mina peste gindul meu ce pare ca devenise lenes si isi culegea seva din trecuturi neterminate, am intilnit acea stare de bine pe care cu greu o definim, fiindca nu s-au inventat cuvintele pentru ea. Si aprca lucrurile zilnice, lipsurile, zgomotul zilnic, agitatia fara rost, deveneau zone neinteresante si fara nici un sens.... Cu putin timp inainte ma interesau amanunte care vrei nu vrei te preseaa la un moment at, dupa care trec...Situatii ce par sa nu aiba iesire, devin in timp absolut normale. Dumnezeu nu iti da mai mult decit poti duce... spune o vorba. Sunt insa sceptic in privinta asta , fiindca am vazut destui murind...Oare ei puteau duce sau au cedat?
Totusi in starea in care brusc m-am trezit prin prisma ochilor stele de smarald, sau poate nu, ma face sa ma duc cu gindul dincolo de ceea ce pot duce, insa nu sa mor, ci sa vreau sa traiesc dincolo de propriile limite.... Oare m-am timpit?!!!
miercuri, 26 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)

4 comentarii:
Nu stiu cat de usor poate sa fie sa treci de limite... Sade insa spunea ca " Ne cunoastem doar atunci cand ne gasim in fata propriilor limite". Probabil ar fi corect in totalitate daca fiinta umana ar cauta doar intelepciunea, insa atunci ce facem cu timpul, imbatranirea, rutina,sau societatea? daca stau acum sa ma gandesc mai bine cred ca si durerea, dragostea sau chiar sexul sunt experiente limita ale fiintei umane...
Experientele limita de care vorbesti fac parte insa din firescul ideii de a fi...
Nu filosofam inutil pe marginea Divinitatii. Ea ne iubeste asa cum suntem insa, fiind uneori prea ocupata, uita sa ne dea limita suportabilitatii. Starea de gratie este greutatea de pe celalalt taler....
Daca si divinitatea e supusa uitarii, atunci poate ca nu vorbim de ea....
Trimiteți un comentariu